marți, 7 septembrie 2010

Pe-un picior de plai

Drum lung şi obositor cu maşina. Peisaje superbe.
Am ajuns întâi, la vulcanii noroioşi. Parcă eram pe o altă planetă, unde singurele forme de viaţă erau: razele de soare şi păsările cerului. Trist dar frumos.
Dumnezeu a veghiat asupra noastră şi deşi drumul era aglomerat şi presărat cu multe serpentine, am ajuns teferi la Bran. De la balconul camerei noastre, se vedea castelul.
Castelul, l-am vizitat în urmă cu 4ani, într-o excursie. Atunci, nu m-a impresionat cu nimic. Acum însă, am văzut lucruri noi, care mi-au plăcut.
Surpriza a fost mare, când am descoperit că după lăsarea întunericului, staţiunea se cufunda în linişte. Toate se închideau, iar turiştii erau obligaţi să se ducă la culcare. Mi s-a părut foarte ciudat.
La Moeciu, am descoperit două lebede superbe. Nu vă mai spun (fără a face discriminări) că mai mulţi copii romi, veniţi în concediu cu părinţii, aveau o plăcere deosebită să arunce cu pietre în cele două lebede. Lebăda neagră se agita nervoasă şi ţipa, certându-i parcă. Nouă ne era milă de săracele lebede...singurul lucru pe care l-am putut face, a fost să mă încrunt la copii. Se pare că a avut efect. Au aruncat piatrele jos şi apoi au plecat. După ce au dispărut din câmpul vizual al păsărilor, ele au venit să ne mulţumească. Nu mai fugeau în cealaltă parte a lacului şi nu le era teamă de noi. Iar Iubi, vorbea cu lebăda neagră, alintând-o.
Am urcat puţin muntele şi am poposit pe o colină. Aerul curat mirosea a iarbă proaspăt tăiată.


La cetatea Râşnov am nimerit în toiul serbărilor. O altă epocă, cu alţi oameni de diferite naţionalităţi prindea contur şi culoare.


Am dat şi de doi miri care-şi lăsaseră probabil alaiul de nuntaşi la poalele muntelui şi făceu fotografii pentru album.
Am urcat sus şi am privit norii ce ameninţau apusul de soare. Mirific...
Vă recomand din toată inima să evadaţi o zi, două din cotidian, să vă duceţi la munte şi să vă umpleţi fiinţa cu linişte.