luni, 27 decembrie 2010

Pentru toţi prietenii mei din blogosferă

Fi-vă Crăciunul, plin cu vise împlinite şi bucurii şi sănătate şi voie bună alături de cei dragi!
"Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!"


vineri, 3 decembrie 2010

"Doamna, exista Mos Craciun?".

Luna trecuta, la scoala m-am confruntat cu o intrebare venita din partea copiilor: "Doamna, exista Mos Craciun?".
Pentru cateva clipe, am ramas blocata incercand sa ma gandesc la o explicatie. Dar era prea tarziu. Copiii deja se certau pe existenta Mosului. I-am linistit si am incercat sa le explic faptul ca Mos Craciun exista intr-o tara indepartata numita Laponia. Ca Mosul are multi spiridusi care lucreaza la fabrica de dulciuri. Alti spiridusi lucreaza la posta unde se citesc scrisorile venite pentru Mosul si se trimit altele, copiilor cuminti sau parintilor acestora. Ca Mosul mai are si o fabrica de jucarii speciale etc.
Le-am mai spus ca Mos Craciun trebuie sa se ocupe de toti copiii planetei si ca in 3 zile, cat tine Craciunul, nu are cum sa reuseasca acest lucru. Tocmai din aceasta cauza, Spiritul Craciunului, intra in sufletele parintilor si buncilor, iar ei fac, copiilor lor cadouri in numele lui Mos Craciun.
O parte din copiii de la clasele a V-a si aVI-a, m-au crezut.
Din pacate, la clasele aVII-a si a VIII-a, n-am avut crezare...
Lor le-am spus, ca Spiritul Craciunului trebuie sa fie in sufletul fiecaruia dintre noi. Ca ei sunt mari si ca de Craciun, nu inseamna totul sa primim daruri ci sa si daruim la randul nostru.
Eu sper, ca indiferent de varsta, veti reusi sa pastrati in suflet Spiritul Craciunului. De el, depind cei mici, cei dragi noua…de el depinde insusi Craciunul nostru.
Atata timp cat mai credem in minuni, ele prind contur incet-incet, sub ochii nostri.
Sa nu incetati niciodata sa credeti!
Sarbatori cu bine!

vineri, 19 noiembrie 2010

Pacea mea

Pentru mine, pacea este:
Parfumul florilor dăruite de tine, ce mă trezeşte dimineţile;
Cerul albastru, brăzdat doar de păsări;
Un grup de puşti jucând şotron;
Prima zi de şcoală plină de emoţii şi speranţe;
O gărgăriţă roşie zburând în căutarea ursitului;
Două suflete pereche, ce păşesc alături pe nisipul ud al plajei, la răsărit de soare;
O mireasă cu ochii plini de lacrimi de emoţie şi de dragoste, la ieşirea din biserică, la braţul alesului;
Un buchet imens de flori, adus doamnei diriginte la zece ani de la terminarea liceului;
O mamă ce-şi priveşte cu drag, pruncul cum doarme;
Aroma cafelei băute cu cea mai bună prietenă;
Zâmbetul mamaei ce mă aşteaptă mereu în prag;
Privirea ta caldă la sfârşitul unei zile grele.

vineri, 5 noiembrie 2010

Adrian Păunescu trăieşte prin poezie

Adrian Păunescu este unul dintre puţinii poeţi dragi sufletului meu, alături de Eminescu şi Nichita Stănescu.

Eu nu cred că a murit. Pentru că a trăit dintotdeauna în sufletul meu. În adolescenţă i-am învăţat poeziile şi cântecele cenaclului pe de rost.
L-am văzut şi ascultat în liceu, la cenaclu, în oraşul meu. Mi-am făcut curaj şi l-am rugat să-mi dea un autograf pe volumul de versuri luat de acasă : "Manifest pentru mileniul trei". Mi-a zâmbit şi s-a bucurat că există şi tineri care-l citesc.
Şi cred că el a învins moartea, aşa cum poeziile lui vor învinge timpul.
S-a dus doar la stele, printre îngeri, într-o lume mai bună.

Mătuşa mea şi o ţară a poveştilor

Chiar dacă timpu-mi liber s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat
într-un prieten drag pe care-l văd din ce în ce mai rar, gândurile mele zboară deseori spre timpul copilăriei mele.
O vară de-a mamei (de fapt singura rudă pe care o avem în oraş), lucra cândva la cea mai veche librărie de aici. Când intram în librărie, mi se părea că intru pe un tărâm al poveştilor. Tejghelele erau din lemn masiv şi înalte de aproximativ 1,5m, iar pereţii  începeau de jos şi trebuia să-mi dau capul pe spate ca să pot vedea până sus de tot unde se sfârşeau. Libăria era împărţită în trei: în dreapta, când intrai erau fel de fel de caiete şi creioane şi stilouri şi radiere şi multe alte rechizite şcolare. În faţă, erau rafturile cu jocuri şi jucării. În stânga erau rafturile cu zeci de cărţi, care mai de care mai viu colorată, mai frumos copertată etc.
De când mă ştiu, mi-au plăcut cărţile. Păpuşile şi jucăriile m-au atras mai puţin. Când mama-mi spunea că mergem s-o vedem pe mătuşa, la librărie, săream în sus de bucurie. Mătuşa, nu avea copii şi era o fiinţă blajină. O iubeam şi o iubesc mult de tot, pentru că semăna cu mamaia la caracter şi pentru că acolo, în ţara poveştilor mi se părea cea mai grozavă mătuşă din lume. Ştia atâtea lucruri despirnse din cărţi, încât nu mă săturam niciodată să o ascult. Intrată pe uşa librăriei, totul căpăta parcă sens şi culoare. Nu ştiu exact ce mă atrăgea mai mult: faptul că o gaseam pe mătuşa printre cărţi şi creioanele colorate sau cărţile.  Uneori, îmi imaginam că sunt o jucărie sau o carte şi că locuiesc pe un raft al acelei librării. Mai tărziu, când am crescut, mătuşa a fost prima fiinţă care mi-a dăruit un stilou. Era o mândreţe de stilou. Mic, cu filet, roz şi cu un cap de pisică în capăt. Cele mai frumoase cărţi ale copilăriei mele, pe unele mi le-a dăruit mătuşa iar pe altele a sfătuit-o pe mama să mi le cumpere.
Mare păcat însă că dragostea pentru cărţi le lipseşte copiilor de astăzi. Dacă ar exisat o maşină a timpului, i-aş lua pe câţiva şi i-aş duce înapoi în timp, la librăria copilăriei mele, care din păcate, astăzi nu mai există.
Cred că fiecare carte are un suflet. Şi mai cred că dacă am căuta sufletele cărţilor, propriul nostru suflet ar fi mai bogat şi mai bun.

luni, 4 octombrie 2010

De ziua educaţiei

LA MULŢI ANI, tuturor colegilor din educaţie!Vă doresc să reuşiţi să vă educaţi răbdarea, în acest an şcolar în care, elevii parcă ne fac în ciudă, uitând de respect.
Am fost întrebată de prieteni din alte oraşe ale lumii, dacă mâine, eu, nu fac grevă.
De felul meu, nu mă interesează politica.
Cât despre grevă...am făcut altă dată şi ce am obţinut? Salariul micşorat cu 25%. Astăzi am primit fluturaşul de salariu:700 lei. TRIST!!! Având în vedere că oricum era un salariu mic, acum îmi mai ajunge fix de 2costume de haine. Imaginea contează foarte mult în educaţie. Nu? In rest, se poate muri de foame in liniste(banuiasc!).
Mulţumesc Aris, pentru toate gândurile tale bune! Încet-încet, revin la normal. Citiţi ce postare mi-a dedicat pe  http://arisgarleanu.blogspot.com/  Fata cu nume de lacrima...

luni, 27 septembrie 2010

Septembrie, luni


 Familia formată din două rândunici şi opt pui, au plecat pe nesimţite. M-am trezit într-o dimineaţă şi era linişte. Lipseu rândunicile. M-am întristat...dar le voi aştepta şi la anul.
S-au întâmplat multe lucruri bune în viaţa mea, de când nu am mai scris nici un rând.
Dar din păcate, timpul lunii septembrie, s-a comprimat. Mult prea multe lucruri noi de făcut. Sper ca în octombrie să pot reveni la pasiunea mea fotografia, să mă acomodez cu noile lucruri din viaţa mea, să-l pot asculta în voie pe Horia Brenciu şi să reîncep să citesc şi să scriu. Să vă fie bine!



marți, 7 septembrie 2010

Pe-un picior de plai

Drum lung şi obositor cu maşina. Peisaje superbe.
Am ajuns întâi, la vulcanii noroioşi. Parcă eram pe o altă planetă, unde singurele forme de viaţă erau: razele de soare şi păsările cerului. Trist dar frumos.
Dumnezeu a veghiat asupra noastră şi deşi drumul era aglomerat şi presărat cu multe serpentine, am ajuns teferi la Bran. De la balconul camerei noastre, se vedea castelul.
Castelul, l-am vizitat în urmă cu 4ani, într-o excursie. Atunci, nu m-a impresionat cu nimic. Acum însă, am văzut lucruri noi, care mi-au plăcut.
Surpriza a fost mare, când am descoperit că după lăsarea întunericului, staţiunea se cufunda în linişte. Toate se închideau, iar turiştii erau obligaţi să se ducă la culcare. Mi s-a părut foarte ciudat.
La Moeciu, am descoperit două lebede superbe. Nu vă mai spun (fără a face discriminări) că mai mulţi copii romi, veniţi în concediu cu părinţii, aveau o plăcere deosebită să arunce cu pietre în cele două lebede. Lebăda neagră se agita nervoasă şi ţipa, certându-i parcă. Nouă ne era milă de săracele lebede...singurul lucru pe care l-am putut face, a fost să mă încrunt la copii. Se pare că a avut efect. Au aruncat piatrele jos şi apoi au plecat. După ce au dispărut din câmpul vizual al păsărilor, ele au venit să ne mulţumească. Nu mai fugeau în cealaltă parte a lacului şi nu le era teamă de noi. Iar Iubi, vorbea cu lebăda neagră, alintând-o.
Am urcat puţin muntele şi am poposit pe o colină. Aerul curat mirosea a iarbă proaspăt tăiată.


La cetatea Râşnov am nimerit în toiul serbărilor. O altă epocă, cu alţi oameni de diferite naţionalităţi prindea contur şi culoare.


Am dat şi de doi miri care-şi lăsaseră probabil alaiul de nuntaşi la poalele muntelui şi făceu fotografii pentru album.
Am urcat sus şi am privit norii ce ameninţau apusul de soare. Mirific...
Vă recomand din toată inima să evadaţi o zi, două din cotidian, să vă duceţi la munte şi să vă umpleţi fiinţa cu linişte.

vineri, 20 august 2010

Florile, ni le-au dăruit îngerii

De când mă ştiu,  mi-au plăcut la nebunie florile. Cred că această dragoste pentru flori, am moştenit-o de la mama.
Mama mea a fost învăţătoare. Şi în fiecare primăvară, la fiecare început şi sfârşit de an şcolar, în primii mei zece ani de viaţă, casa ne era plină de flori.
Când ajungea mama acasă de la şcoală (unde făcea naveta aproximativ 30 de km) şi-i deschideam uşa şi o vedea cu braţele pline de flori, ţopăiam de bucurie, alergând după câte o vază, aşezându-le în buchete asortate. De multe ori, când primea lăcrămioare , narcise, ghiocei etc., mama-mi zâmbea întinzându-mi buchetele şi spunându-mi : "Florile astea sunt pentru tine, Lăcră!". Şi florile acelea, contau mai mult decât orice jucărie sau prăjitură. Îmi făcea o deosebită plăcere să le schimb apa, să le aranjez şi să le vorbesc.
Anii au trecut...
Am crescut şi am ajuns în primul meu an de suplinire la o şcoală mică, dintr-un sat vecin. Copiii mă iubeau foarte mult, chiar dacă mă străduiam să fiu severă ca să înveţe şi să nu mi se urce în cap. Simţeau sufletul meu, dincolo de aparenţe.
De Florii, s-au gândit să-mi facă o bucurie (ştiau cât de mult iubesc eu toate florile, firele de iarbă şi copacii). Toţi copiii, de la cele patru clase gimnaziale, mi-au adus câte o floare sau câte un buchet de flori. Emoţia m-a copleşit şi am plâns de bucurie. Şi ei s-au bucurat de bucuria mea. Mai târziu, am aflat că unii din ei fuseseră la vecini să-i roage să le dea flori pentru doamna de română, alţii le furaseră iar altora le dăduseră colegii flori cu împrumut.
Despărţirea de acei copii a fost emoţionantă şi dureroasă. Toţi mi-au adus flori la sfârşit de an şcolar. Mulţi au plâns să nu-i părăsesc. "Ce mult te-au iubit copiii ăştia!", mi-a spus o colegă în timp ce microbuzul gonea spre casă...
Am întâlnit persoane care după ce primeu flori, le aruncau la coş sau le dădeau altora pentru că nu aveau ce să facă cu ele. Ce păcat! Florile sunt bucăţele din sufletul celor ce ni le dăruiesc. Cum poţi să le arunci la gunoi?
Zilele trecute, mi-a înflorit pentru a doua oară, iasomia ce mi-a dăruit-o Iubi de Florii. E atât de frumoasă şi are un parfum atât de plăcut! Şi o iubesc mult. Eu cred că fiecare floare are un suflet al ei. Şi că dacă nu o iubeşti îndeajuns, nu face flori, nu creşte, se ofileşte şi moare.

V-aş spune până mâine poveşti cu şi despre flori dar mi-e teamă să nu adorm scriind. N-ar fi prima dată!

joi, 12 august 2010

Stolul de berze

Ieri, a fost ziua de naştere a bunicului soţului meu. 80 de ani. O viaţă.
Ne-am dus cu toţii, pe înserat, să-i cântăm "La mulţi ani", să-i urăm sănătate şi să-i fim alături. S-a bucurat  foarte mult.
Era o mare veselie în curte. La un moment dat, am observat 5berze trecând în zbor pe deasupra capului. Iubi, mi-a spus că sunt pui şi iau lecţii de zbor de la părinţii lor.
Nu a trecut mult timp şi au trecut alte berze. Apoi altele. Până când i-am alertat pe toţi să lase petrecerea şi să se uite la berze.
M-am dus spre poartă sperând că voi putea vedea mai bine. Pe stâlpul de la poartă era o barză ce se odihnea într-un picior. Ce să vezi? Pe toţi stâlpii şi pe toate hornurile caselor din jur, erau aşezate câte una, două, trei, sau patru berze. N-am văzut în viaţa mea un stol de berze atât de aproape! Erau ca o mare familie.
Toţi vecinii ieşiseră la porţi să vadă berzele. Toţi priveau şi discutau cu aceeaşi uimire amestecată cu bucurie, acele fiinţe din poveştile din care poposiseră fiecare, pe care mulţi dintre noi, le-au trăit:
"Bunicule, eu cum am ajuns aici?"
"Te-a adus barza. Te-a lăsat la uşa din faţa casei!"
O vecină se agita că are băiat de însurat şi că a gonit barza ce se aşezase pe hornul casei, pentru că nu voia ca să fie bunică şi să i se însoare, băiatul. Că e prea mic. Aşa ştia ea că se întâmplă dacă poposeşte barza la casa ta când ai copii de însurat/ măritat.
După ce ne-am săturat de admirat şi numărat berzele şi de făcut presupuneri de ce au poposit în satul bunicilor, ne-am întors în curte şi am continuat veselia. Mătuşa a concluzionat : berzele afleseră că tătaia împlineşte 80 de ani şi au venit să-l felicite.
Am plecat pe la 10seara. Berzele erau tot acolo.
Le-am făcut poze cu telefonul, dar nu sunt clare. Însă bucuria de aseară, m-am gândit să o împart cu voi.

vineri, 30 iulie 2010

Valul

Un val al vieţii se sparge de ţărm.
Apoi îl urmează un alt val.
Cu cât e mai zbuciumată marea sufletului, cu atât sunt mai dese şi mai puternice valurile.
Trebuie să înveţi să faci surfing...căci doar înnotând, nu vei putea ţine piept curenţilor şi te vor trage cu siguranţă la fund.

joi, 29 iulie 2010

Apăsare


Miroase a ploaie.
Miroase-a furtună.
Se simte-apăsarea
durerii nebună.
Se simte regretul
în vântul ce-adie.
Şi picurii grei,
Pe frunze de tei.
Se citeşte înnourarea
din ochii mei.

vineri, 23 iulie 2010

Marea

Am reuşit să ajung la marea noastră albastră!!!
A fost multă veselie, presărată cu lucruri noi şi frumoase.
Doar că...te doare sufletul când vezi atâta mizerie. Când te gândeşti că toţi vor o plajă curată, dar mult prea mulţi ucid plaja şi marea, aruncând orice şi oriunde.
La mare, am aflat că am luat titularizarea. Însă acest lucru, m-a lăsat rece... Pur şi simplu nu am reuţit să mă bucur, ştiind că nu sunt posturi titularizabile.
Am stat la plajă în intervalul orar recomandat de medici, dar având tenul prea deschis, m-am ars şi cred că am şi un "pui" de insolaţie.
În rest, pot să vă spun că deja mi-e dor de mare şi că...v-am simţit lipsa!

vineri, 9 iulie 2010

Flori, copaci şi suflete

Eu cred că în fiecare copac, în fiecare floare, în fiecare fir de iarbă sălăşluieşte un suflet.
Se spune că ochii sunt oglinda sufletului.
Sufletul unei flori este în strânsă legătură cu persoana care are grijă de ea. Dacă o floare este frumoasă, înseamnă că cineva o iubeşte şi că ea, floarea, se simte bine în compania "stăpânei".
Cred că pomii care nu vor în ruptul capului să rodească, nu sunt soi rău sau suflet rău. Doar că nu se simt în grădina respectivă, acasă.
Mi-e milă de copacii tăiaţi... Acum aproximativ trei săptămâni, stând în parc pe o bancă, am observat un mare gol. Lipseau copaci. Fuseseră tăiaţi spre a avea trandafirii mai multă lumină.
Mă întreb...cum poate cineva, să taie copacii din parc? Parcă în acea parte a parcului, nu mai văd florile superbe ci simt un mare gol şi o rană sângerândă.
Ocrotiţi natura! Nu vă costă nimic!

miercuri, 7 iulie 2010

Lacrima Maicii Domnului din grădina mea

Astăzi dimineaţă, admiram florile din grădină.
Şi pentru prima dată în viaţa mea, am văzut floarea Lacrima Maicii Domnului, plângând. Fiecare floricică avea câte o picătură ce părea de apă, dar era uşor uleioasă şi parfumată. O adevărată minune a cerului.
O asemenea privelişte îţi umple sufletul de bucurie.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Cartea Mihaelei Rădulescu "Nişte răspunsuri"

Trăim zile de coşmar cu aceste inundaţii!
Mă tot uit la televizor, pe două dintre canalele de ştiri să văd dacă sunt noutăţi despre satele inundate, despre săracii oameni care nu mai au nimic, despre judeţul nostru, despre satele în care locuiesc bunicele mele.
Nimic.
Am plecat să văd cu ochii mei ce se întâmplă.
Realiatea e alta decât la tv. Apa Siretului, a inundat toate marginile unuia din cele două sate(dar ştiriştii nu au nici o trebă cu asta) şi există case inundate. Noroc, că rudele mele stau undeva pe un deal, în centrul satului căci altfel...
Am obosit să caut răspunsuri, să mă uit la ştiri, să dau telefoane şi să aştept să treacă pericolul.
Şi ce m-ar fi putut face să nu mă mai gândesc? O carte bună!
Aşa că, am reluat citirea cărţii Mihaelei Rădulescu "Nişte răspunsuri". Cartea aceasta, mi-a împrumutat-o Vio, prietena mea, prin ianuarie. O cumpărase în decembrie din Bucureşti (pentru că la noi nu se găsea). Am citit atunci vreo 60 de pagini, care mi-au plăcut la nebunie, dar apoi m-am lăsat prinsă în cotidian şi am abandonat-o.
Astăzi, printre treburile cotidiene am reuşit să citesc cartea Mihaelei Rădulescu.
Capitolul " Mic tratat de dor" este real. Nu reprezintă doar nişte rânduri dintr-o carte ci sunt fărâme din gândurile fiecăruia dintre noi, fărâme din existenţa noastră.
Iar dacă până acum nu aţi ştiut ce este lacrima, aflaţi din capitolul "Femeia cu ochii umflaţi de plâns".
"3 zile. Studiu despre tine", "Tu ce mai faci?" şi "Vrei să fii soţul meu" sunt capitole, rânduri ce TREBUIE să le citiţi!!!
Să ştiţi că nu o cunosc personal pe Mihaela! O admir, dintotdeauna.
Dar valoarea unei cărţi nu este dată de numele autorului ci de rândurile, alineatele, paginile, mesajul cărţii în sine.
Aşa că v-o recomand din tot sufletul. Citiţi-o!

sâmbătă, 26 iunie 2010

Lacrima trandafirului

Picăturile de apă,
Dintre petalele trandafirului din vază,
Ce stau să cadă,
Sunt atât de limpezi
Încât mi se pare
Că-ntreaga cămăruţă
Sălăşluieşte într-o lacrimă;
Pe o floare,
Dăruită din grădina sufletului tău.

vineri, 25 iunie 2010

Provocare : 5-10 motive pentru care m-aş muta în altă ţară

Am citit pe diferite bloguri cuvântul "leapşă". Sincer? Mie nu mi se pare potrivit acest cuvânt pentru ce vor unii şi alţii să facă. De ce nu or fi folosit cuvântul "ştafetă" sau sintagmele: "dă mai departe" sau "intră în joc"!?
Aşa că...m-am gândit să lansez o provocare(pe care poate că au lansat-o şi alţii)de genul:
5-10 motive pentru care m-aş muta în altă ţară:
Voi începe eu.
1.M-aş muta în Spania, pentru că mi-a plăcut la nebunie felul de a fi al oamenilor:dezinhibaţi, simpli, sociabili etc.
2.Îmi place limba spaniolă.
3.Îmi place ţara: clima şi formele de relief.
4.Se promovează cultura.
5.Trecând peste rata şomajului din Spania, spaniolii sunt motivaţi să meargă la serviciu. Din salariu, poţi trăi decent şi poţi pune şi ceva deoparte pentru concediu sau pentru zile negre.
6.Aerul e curat şi cerul e limpede ca lacrima.
Şi aş mai putea scrie multe alte motive pentru care aş emigra în Spania.

marți, 22 iunie 2010

Sabotaj (?!) la înscrierea la titularizare

Ieri am plecat la judeţ să mă înscriu la concursul de Titularizare.
Am ajuns în sala unde erau dosarele şi m-am mirat că dosarul meu era deasupra şi nu a mai trebuit să-l caut, ca în alţi ani.
L-am luat. L-am schimbat cu unul nou(pentru că cel de anul trecut era rupt)şi am abservat că unul din actele legalizate de la licenţă era puţin rupt.Am adăugat actele noi,am răsfoit dosarul şi nu mi s-a părut nimic în neregulă.
Doar că, în faţa comisiei de validare şi înregistrare a dosarelor pentru concurs,SURPRIZĂĂĂ!Îmi lipsea foaia matricolă de la facultate(de fapt, copia legalizată a acesteia).
Am luat dosarul,încercând să mă calmez şi să nu mă mai gândesc cine ar fi putut să-mi sustragă cele 4 foi ale respectivului document.
L-am sunat pe Iubi şi i-am povestit păţania şi noroc de el că a fost prompt şi s-a dus acasă a luat foaia matricolă-n original, a legalizat-o şi apoi mi-a trimis-o.
Am ajuns înapoi la înscriere,unde am mai stat o jumătate de oră la rând şi am reuşit să mă înscriu, chiar dacă cineva mi-a pus beţe în roate.
Am aflat că şi alţi colegi de la aceeaşi disciplină şi de la alte discipline au avut aceeaşi problemă.
Unii nu şi-au mai găsit dosarele de anul trecut şi pentru că nu aveau cum să facă rost de toate actele în câteva ore cât dura înscrierea, nu s-au mai înscris!
Chiar nu înţeleg ce au avut de câştigat cei care au furat acte şi dosare!?
Bine că am reuşit să-mi ţin nervii în frâu şi să mă înscriu înainte de ora 15(când se încheia programul)!

joi, 17 iunie 2010

Învăţând pentru examen

Astăzi, am reuşit să rezolv trei teste pentru examen. Subiectele erau chiar interesante.
Până aici, toate bune şi frumoase.
Am terminat şi un eseu despre TIMP şi eram foarte mulţumită de munca mea.
Numai că...m-am gândit să mă uit şi pe bareme şi nu mică mi-a fost surpriza să descopăr, că în eseul meu argumentativ, uitasem să folosesc conectorii!? Tocmai conectorii, pe care nu-i uitam niciodată şi care dădeau o notă aparte fiecărui eseu. Offf!
Îmbufnată, am răsfoit cărţile, ca să-mi reîmprospătez cunoştinţele şi am luat-o de la capăt. Nu mi-a plăcut niciodată să fac un lucru de două ori. Dar se impunea, dacă voiam să fac un eseu bun. E gata! Doar că de data asta, simt eu că-i lipseşte ceva...
Şi pentru că de un an şi jumătate am căpătat "statutul" de evaluator cu diplomă, m-am autoevaluat: nota 8!
Ce mă fac eu, dacă la examen la un subiect major, mi se acordă doar 3/4 din punctaj!? Mai iau eu notă mare?! Da de unde! Cred că mi-am pierdut exerciţiul. Aşa că...voi persevera.
SPOR LA ÎNVĂŢAT,Violetei, Mihaelei, Gabrielei şi vouă!

miercuri, 16 iunie 2010

"The Beauty of a Woman"...o poezie dragă mie

The Beauty of a Woman
by Sam Levinson

For attractive lips, speak words of kindness.
For lovely eyes, seek out the good in people.
For a slim figure, share your food with the hungry.
For beautiful hair, let a child run his or her fingers through it once a day.
For poise, walk with the knowledge you’ll never walk alone.
People, even more than things, have to be restored, renewed, revived, reclaimed, and redeemed. Never throw out anybody.
Remember, If you ever need a helping hand, you’ll find one at the end of your arm.
As you grow older, you will discover that you have two hands, one for helping yourself, the other for helping others.

The beauty of a woman is not in the clothes she wears, the figure that she carries, or the way she combs her hair.
The beauty of a woman must be seen from in her eyes, because that is the doorway to her heart, the place where love resides.
The beauty of a woman is not in a facial mole, but true beauty in a woman is reflected in her soul.
It is the caring that she lovingly gives, the passion that she shows, and the beauty of a woman with passing years only grows!

marți, 15 iunie 2010

Apa noastră cea de toate zilele

E atât de cald, încât mi se pare că până şi ticăitul ceasului din perete şi-a schimbat ritmul. Parcă s-a dilatat.
Aerul proaspăt, cred că l-a furat soarele şi l-a închis într-o peşteră.
Ploaia? Hmmmm...ea pe unde o fi, că la noi, nici urmă de nor, nici urmă de strop de ploaie, nici urmă de adiere de vânt.
Ieri, am început să-mi organizez folderele în computer şi aveam şi messengerul deschis. Şi pentru că s-a stricat hidroforul de prea multă solicitare, mi-am trecut la status :"saună...".
Şi toţi prietenii mă asaltau, întrebându-mă ce am păţit?!
O zi fără apă curentă...pe o căldură toridă, mi s-a părut de-a dreptul interminabilă.
Trandafirii din gradină s-au ofilit. Şi-au plecat florile aşteptând să moară sau să fie stropiţi.
Apă, avem luată cu împrumut de la vecini...dar parcă curtea, grădina şi casa, respiră din ce în ce mai greu...şoptind:"Vrem apăăă!!!".
Offf! Stau şi mă gândesc,că fără mâncare, mai rezişti, dar fără apă, dacă eşti un băutor înrăit de apă, te usuci pe picioare.
Am fost sâmbătă într-un mare magazin şi nu mai era nici măcar un pet de 500ml de apă. Fructe, nimic! Toată apa şi toate fructele dispăruseră de pe rafturi! Mi s-a părut incredibil!!!
Şi mai există şi cod de radiaţii.
Şi apă tot nu avem.
Şi e foarte cald.
Şi aşteptăm ploaia, precum Ilie Moromete(doar motivele sunt puţin diferite).

luni, 14 iunie 2010

Oficial: prima zi de vacanţă

Prima zi de vacanţă cu un salariu mai mic.
Teoretic, ar fi trebuit să mă relaxez,dar am preferat să am o zi activă.
Dacă nu ar fi căldura asta...ar fi ok.
În rest...nimic nou sub soare.
E posibil să ajungem un weekend la munte,cu verii din Spania. Şi cam atât.

miercuri, 26 mai 2010

Lasă-mă să-ţi fiu

Lasă-mă să-ţi fiu:
Sunetul alarmei ce te trezeşte dimineţile,
Oftatul tău când eşti abătut,
Perna pe care-ţi laşi capul obosit de gânduri,
Palma ce-ţi mângăie tandru obrazul, când dormi,
Licărul iubirii din privirea-ţi,
Stropul de parfum ce-ţi conturează personalitatea,
Lacrima care-ţi brăzdează chipul când eşti trist,
Bucuria ce o simţi când ţi se împlineşte un vis,
Melodia care-ţi aminteşte de începutul iubirii noastre,
Ultimul sărut înainte să adormi,
Vis, realitate, destin şi stea.

marți, 11 mai 2010

O altă zi la 30 de ani

Nu am mai scris de mult timp pe blog. Mult prea prinsă în cotidian, intram pe blog dar pentru că erau prea multe lucruri care mi se întâmplau, care mi se întâmplă, care ni se întâmplă nouă românilor...renunţam să scriu.
M-am străduit să pun poze pe blog şi după o lună de strădanii, am reuşit să postez un link cu o mică parte din pozele făcute de mine.
Da!Îmi place la nebunie să fac poze. Să surprind natura înconjurătoare în cele mai mici detalii.
Şi ADOR FLORILE!!!
Cu puţin timp în urmă, am împlinit 30de ani. O vârstă frumoasă, spun mulţi. O vârstă grea, aş spune eu.
O vârstă care a început frumos: cu buchete de 30 de lalele roşii, de 30 de narcise abe, de 30 de lăcrămioare(furate de pers. care mi le-a oferit)etc.
A urmat a patra întâlnire cu marea din viaţa mea. Dar marea era răzvrătită, zbuciumată de vântul care nu voia să se oprească. Cer senin. Mii de scoici pe nisip...plimbare terapeutică pe malul mării...
Din păcate, din cauza oboselii nu am reuşit(în cele 3 zile petrecute la mare) să mă trezesc în zori ca să văd răsăritul. S-a trezit Iubi, a plecat pe plajă şi a surprins pe aparatul foto imagini splendide.
Revenind, la oile noastre: la 30 de ani pot spune că au început să cadă bombe. Cum poate fi posibil ca nouă, bugetarilor să ni se micşoreze salariile cu 25%? Am făcut un calcul şi mi-au rămas, pe hârtie, 600 de lei. Pentru ce am mai făcut o facultate? Şi cred că toată lumea ştie că acum 10 ani nu era floare la ureche să faci o facultate. Şi nu se luau diplome de absolvire pe bandă rulantă, ca acum. Pot să tai facultatea de pe listă, că oricum în condiţiile actuale nu mă/ne ajută cu nimic.
Pot spune "Adio!" visului de a avea casuţa noastră.
Am început să mă gândesc serios la ce voi face în viitor. Deşi am fost crescută la bloc şi mi-am petrecut vacanţele la ţară, la bunici, mă gândesc, că dacă din toamna asta nu voi mai avea un loc de muncă, n-ar fi rău să cumpăr o vacă. Oi reuşi eu să învăţ să o pasc şi să o mulg! Şi dacă
n-oi reuşi, am să-l rog pe unchiul Costică să mă înveţe(el are vaci dintotdeauna). Cel puţin, voi reuşi să asigur familiei mele (compusă din: eu, soţul şi o broscuţă ţestoasă)hrana. Că salariul soţului, l-om păstra pentru zile negre (după ce achităm rata la maşină şi alte facturi).
Şi cred că înainte de a fi şomeră, îmi voi cumpăra o trusă de pile de unghii, evident! că de altfel de pile nu se pune problema, pentru că nu am fost şi nu voi reuşi niciodată să fiu tipul pupincurist şi turnător, ca
să-mi pot face relaţii.
O prietenă, Corina, când facem haz de necaz în legătură cu salariile şi locul de muncă, obişnuieşte să-mi spună că ne va fi şi bine...
Să vă fie bine şi vouă!

joi, 22 aprilie 2010

Timpul

Nu-mi vine să cred cât de repede poate trece uneori timpul! Parcă ar fi o fiinţă care apare în faţa ta, o vezi, o recunoşti, o saluţi...Dar când să o întrebi ce mai face pur şi simplu dispare. Se dematerializează ca un prieten drag, plecat departe, pe care-l poţi vedea doar cu puterea gândului şi a sufletului.
Norocul meu este că mă pot bucura de anotimpul meu de suflet: primăvara. Mă bucur din plin de adierea caldă a vântului, de fiecare rază de soare, de pomii înfloriţi, de florile din grădină care se desfac una câte una, de rândunicile ce au revenit la casa noastra, de zecile de poze pe care i le fac EI, Primăverii.
Şi aşa uit de timpul care trece...trece...trece...

miercuri, 7 aprilie 2010

Lumina Învierii să vă călăuzească sufletul şi gândurile

Paştele a venit şi a trecut. Multă alergătură, multă muncă, multe pregătiri pentru cele trei zile.
Şi totuşi...în acele trei zile, ceva...cineva...a lipsit.
M-am gândit la zilele de Paşte din copilărie, când simţeam o bucurie lăuntrică crescândă. Mă duceam la bunici, unde-i regăseam de fiecare dată pe veri, unchi şi mătuşi, sănătoşi şi ocupaţi şi plini de voie bună. Zilele acelea când ne adunam cu toţii parcă nu mai au acelaşi farmec. Tataia nu mai e. Mamaia e bătrână, bolnavă şi tristă. Verii s-au dus fiecare pe drumul lui...Iar eu stau la 40 şi ceva km distanţă şi am impresia că stau peste mări şi ţări.
Nici Învierea nu a mai fost ca altă dată. Am stat lângă biserică(pentru că înăuntru nu mai era loc)şi am aşteptat.Nu se auzea nici o frântură de slujbă. Lungi minute de aşteptare.La un moment dat, au început să bată clopotele la bisericile din oraş. Era Învierea. La noi, la biserică...nimic! Pe la 12,30 a început să bată şi clopotul bisericii noastre. Bătea parcă diferit şi trist şi fără vlagă. Apoi a ieşit preotul şi a împărţit lumină. Am înconjurat biserica şi pentru prima dată în cei aproape 30 de ani ai mei, nu m-am mai împiedicat şi nu mi s-a stins lumânarea. O flacără mică-mică, pâlpâia în suportul de plastic în care era lumânarea. Pe la 1,00 a.m. l-am rugat pe soţul meu, să plecăm acasă, pentru că îngheţasem. Aproape de poarta bisericii, flacăra aceea mică pe care o protejesem cu amândouă mâinile, s-a stins. Parcă Dumnezeu mi-ar fi dat un semn să mă întoarcă din drum. Am luat iarăşi lumină, dar nu m-am întors.
Lipsea ceva. Lipsea din sufletul meu flacăra aceea pe care o simţeam în copilărie.
Poate că era de fapt vorba de altceva.
Poate că era vorba de o nouă etapă a vieţii. De o nouă vârstă. De un nou mod de a percepe realitatea. Cine ştie?

Picături

Cad picături de apă pe obrajii mei.
Dar nu sunt ale mele!
Sunt ale ploii
Care plânge iar dup iubirea ei.
Sunt ale norilor care plâng
După rândunelele ce nu mai vin.
Sunt ale pomilor
Care plâng după florile
Ce li se scutură, puţin câte puţin.
Sunt ale buburuzelor
Ce-şi caută suflet pereche.
Sunt ale florilor care-aşteaptă
Vântul cald,să le cânte iar la ureche.

vineri, 26 martie 2010

Cei ce mi-au adus primăvara

Cu aproximativ o săptămână în urmă,soţul meu,s-a gândit, că n-ar fi rău să redeschidă drumul primăverii şi să fie el însuşi vestitorul. Mi-a adus un pachet ciudat, pe care l-am desfăcut şi nu mică mi-a fost bucurie, să descopăr un ghiveci mic, cu trei lăcrămioare(florile mele de suflet).
Am început să ţopăi de bucurie. Şi dacă mă întreba cineva, ce mai fac, îi răspundeam cu :"Am lăcrămioare boboci, vrei să le vezi?"
La două zile după "apariţia" lăcrămioarelor, vara mea, m-a sunat, să-mi spună că mi-a luat o broscuţă ţestoasă(pe care mi-o doream de mult timp, dar pe care nu o găsisem nicăieri).
Sâmbăta trecută, avu loc întâlnirea cu broscuţa. Prima ei reacţie: s-a speriat, s-a întors cu spatele şi s-a refugiat lângă mătuşa mea(care se jucase cu ea). Când şi-a dat seama că nu am de gând să-i fac nici un rău, am devenit prietene.
Parcă e un copil:se joacă cu Vio, prietena mea, cu Ani, cumnata mea, de parcă se cunosc de o viaţă, iar când o iau în palmă şi îi vorbesc,
m-ascultă hipnotizată cu ochişorii ei mici ca două gămălii de ac...îşi întinde gâtul, dar nu mai pleacă. Ani spune că broscuţei îi place vocea mea.
Mă bucur că a venit primăvara, nu doar afară ci şi în sufletul meu.
Flori avem.
Broscuţă avem.
Aşteptăm să vină berzele.
Să vă fie primăvara senină şi plină cu bucurii mici şi mari!!!

miercuri, 17 martie 2010

În căutarea primăverii

Am pornit alături de Iubi, în căutarea primăverii, cu inima plină de speranţă şi nerăbdare. Şi pe drum, am gasit la-nceput de martie, clinchete de glasuri de copii, ghiocei şi aţe cu un fir roşu şi un fir alb, pe care toate copilele şi le-au legat la mână.
Ne-am continuat drumul deşi începuse să bată un vânt destul de puternic şi atât de rece că-ţi pătrundea parcă în suflet. Am ajuns la întâlnirea cu prietenii şi le-am pupat şi le-am îmbrăţişat pe toate fetele din grupul nostru, bucurându-ne nespus că au reuşit să vină. Şi din vorbe, priviri şi "rânduri" am adunat gânduri bune, veselie şi planuri de viitor. Cel mai frumos cadou, de 8 martie a fost această întâlnire.
Babele de anul ăsta s-au dovedit a fi mai capricioase ca oricând.
Ne-am întors şi între timp a început să ningă.
Şi primăvara, tot nu era nicăieri. La ce bun s-o visăm, la ce bun s-o aşteptăm, la ce bun s-o chemăm, dacă ea nu ne mai iubeşte?!
Şi uite-aşa au trecut zilele şi mâine poimâine vin Floriile, trece luna, trece şi Paştele...şi PRIMĂVARA, nu mai vine!!!
Dacă o găsiţi, VĂ ROG, din tot sufletul să-i spuneţi că noi o căutăm şi că eu o aşteptăm de câteva luni bune!

In căutarea îngerului
(10 febr.2004)

Am luat Carul Mare,
Tras de un cal înnaripat.
Şi te-am căutat
Întreaga noapte.

Vântul bătea,
Ploaia cădea,
Rece şi grea
În calea mea.

Şi-am tot zburat.
M-am tot rugat,
Măcar în zori
Să te găsesc…

Şi-nfrigurată
Şi disperată
Şi udă leoarcă,
Batut-am la a Zilei poartă.

Zorii mi-au deschis
Şi senini mi-au spus,
Că ei te-au găsit
Şi cu o vrajă te-au adormit.

În castel am intrat
Şi te-am aflat.
Ca un înger dormeai,
Într-un colţ de Rai.

Şi-atunci am zâmbit,
Îngerul meu adormit;
Căci te găsisem în sfârşit,
La porţi de Răsărit.

miercuri, 3 martie 2010

O nouă primavară cu tristeţi şi bucurii

Astăzi voi începe cu o poezie pe care am scris-o acum câteva ore,având-o ca muză pe colega mea Mihaela.

TU ai fost, EU voi fi

Tu ai fost
Visul meu de iubire;
Eu ţi-am fost
Clipa de amăgire.

Încă eşti
În sufletul meu o ancoră.
Nu-ţi mai sunt
Decât un zbor depărtat fără o aripă.

Şi un timp
Îmi vei fi rană vie...
În curând
Îţi voi fi doar o amintire.

Peste timp
Eu voi fi fericită.
Iar tu,
Vei rămâne-n sufletu-mi o efemeridă.


Iubirea e culoarea care dă sens existenţei noastre, Miha.
Şi dacă nu trecem prin toate furcile-i caudine nu vom ajunge să o gustăm cu adevărat, niciodată.
Se pare că în sfârşit e primăvară. O primăvară plăpândă ca o floare şi capricioasă ca un copil. Eu, mai mult ca oricând şi mai mult ca oricine, am aşteptat-o îndelung.
Deşi prima ei zi, s-a anunţat foarte trist. Am încercat să înving tristeţea provocată de moartea unei fiinţe dragi. Şi totuşi...nu m-am putut bucura pe deplin de florile şi de mărţişoarele şi de gândurile bune şi de pupici şi de zâmbete şi de îmbrăţişări. Aveam un gust amar şi o expresie tristă.
A doua zi a primăverii a trebuit să mă duc la înmormântare. O înmormântare lungă şi tristă într-o zi superbă de 2 martie. Ar trebui să mă consolez, să ne consolăm cu gândul că-i va fi mai bine acolo sus, printre îngeri şi sfinţi.
Astăzi a treia zi din primăvară...am fost asaltată de un "roi" de "gâze"(aşa le spun eu celor mici) care mi-au bătut în poartă să mă certe că nu m-am dus ieri la ei şi să ma îmbrăţişeze să mă pupe pe amândoi obrajii şi să-mi umple braţele cu flori şi sufletul de bucurie şi ochii de lacrimi.
Şi mai cu o tristeţe, mai cu o bucurie, trec zilele lui martie una câte una.
Important e să vrem să ne ridicăm de jos, ori de câte ori cădem. Să vrem să cerem ajutor celor dragi. Şi să căutăm în noi, acea putere bine ascunsă şi nebănuită, de a o lua mereu de la capăt.
SĂ AVEŢI O PIMĂVARĂ PLINĂ DE CĂLDURĂ SUFLETEASCĂ!!!
Şi să nu uitaţi să dăruiţi celorlalţi măcar un zâmbet. Vă asigur că veţi primi înapoi înzecit.

joi, 18 februarie 2010

Între Valentine's Day şi Dragobete

Toată lumea ştie că Valentine's Day nu e numai o "sărbătoare"copiată de la americani ci şi una comercială.
Câţi dintre voi cunosc rădăcinile sărbătorii noastre autentice: Dragobetele?
Nu am nimic împotriva unei zile a îndrăgăstiţilor,dar cred că fiecare dintre noi, poate sărbători iubirea în fiecare clipă într-un mod propriu şi nu într-un mod impus de o zi anume din an!Nu credeţi?
Şi mai cred că un zâmbet, o floare, un sărut, o scrisoare de dragoste etc.,pot fi oferite oricând celor dragi.
Ce poate fi mai simplu decât să vă mărturisiţi dragostea necondiţionată rudelor, copiilor, prietenilor, iubiţilor, etc...?
A iubi nu e un verb legat de o anumită zi din an. Nu-ţi iubeşti mama doar de 8 martie sau de ziua ei de naştere. Nu-ţi iubeşti copilul doar de
1 iunie. Aşa cum nu-ţi iubeşti perechea doar de Dragobete. Iubeşti în fiecare zi, cu aceeaşi intensitate sau cu o intensitate crescândă. Iar motive pentru a spune "TE IUBESC!", pot fi multe sau poate fi doar unul.
Un lucru e cert: iubirea a existat, există şi va exista întotdeauna în
fiecare clipă, în fiecare particulă a fiinţei noastre.

joi, 11 februarie 2010

Teatru scurt

"Nu ştiu alţii cum sunt..."dar eu nu am suportat niciodată ipocrizia.Oamenii care joacă teatru pentru a impresiona, din diferite motive, pentru mine au fost, sunt şi vor fi egali cu ZERO.
De exeplu:cum pot unii să se plângă sau să plângă că sunt necăjiţi şi nu au bani, cât timp ei au un cont în bancă, o maşină străină, apartament şi afacere proprie? Eu una, nu m-am plâns niciodată că nu am bani, chiar dacă am fost în această situaţie. Când mi-a crăpat măseaua m-am împrumutat. Sumele erau relativ mici, dar aşa a fost să fie. Şi am înapoiat banii în timp util. Am făcut şi eu la rândul meu, acelaşi gest cu prietenii mei.
Dar nu înţeleg cum poţi plânge în hohote că nu ai bani, că nu ai ce mânca...când ai toate lucrurile menţionate mai sus şi-ţi mai construieşti şi o vilă "mică".
Nu are bani că are de achitat rate,dar se îmbracă mereu cu tot ce e mai scump şi modern,se distrează în cluburi,îşi face toate mofturile şi trăieşte ca un parazit pe spinarea părinţilor.
Că tot vorbeam de ipocrizie, nu-i suport pe lingăii şi pupincuriştii care se dau bine pe lângă şefi în speranţa că le va pica şi lor un os.
Cum îmi spunea cineva"cinstea şi corectitudinea au murit demult".
Deşi acest lucru-mi este confirmat zi de zi, vreau să cred că mai există oameni corecţi în jurul meu, în ţara noastră, în lumea asta.
NU SE POATE SĂ FI DISPĂRUT CHIAR TOŢI!
NU SE POATE...

marți, 9 februarie 2010

Înapoi la şcoală

Astăzi copiii se întorc la şcoală.Unii mai veseli alţii mai îmbufnaţi că vacanţa nu a mai ţinut încă o săptămână,două.
Iar lecţii.Iar teme.Iar profesori.Offf!Greu!
Toată lumea se interesează despre ce au de spus copiii în legătură cu diverse aspecte şcolare. Dar despre ce au de spus profesorii?Se interesează cineva?
"De ce vă stresaţi atâta să ne predaţi, că doar noi tot nu învăţăm?!"
Sau "Şi dacă nu scriu, care e problema?".
Sau"Puneţi-mi 2!că nu mă interesează!"
Cum să reacţionezi la asemenea cuvinte, se întreabă cineva?
Cum reacţionează părinţii care de foarte multe ori uită să intre în incinta şcolii să întrebe de situaţia şcolară a propriului copil,chiar dacă poate, în acea zi au trecut pe acolo de câteva ori.
Şedinţele?După părerea unora,o adevărată pierdere de timp.Cum rămâne cu parteneriatul şcoală-familie, dacă mulţi păriţi aşteaptă totul din partea şcolii?Le este prea greu să iasă din cotidian şi să se implice.
Săraca şcoală românească...