miercuri, 7 aprilie 2010

Lumina Învierii să vă călăuzească sufletul şi gândurile

Paştele a venit şi a trecut. Multă alergătură, multă muncă, multe pregătiri pentru cele trei zile.
Şi totuşi...în acele trei zile, ceva...cineva...a lipsit.
M-am gândit la zilele de Paşte din copilărie, când simţeam o bucurie lăuntrică crescândă. Mă duceam la bunici, unde-i regăseam de fiecare dată pe veri, unchi şi mătuşi, sănătoşi şi ocupaţi şi plini de voie bună. Zilele acelea când ne adunam cu toţii parcă nu mai au acelaşi farmec. Tataia nu mai e. Mamaia e bătrână, bolnavă şi tristă. Verii s-au dus fiecare pe drumul lui...Iar eu stau la 40 şi ceva km distanţă şi am impresia că stau peste mări şi ţări.
Nici Învierea nu a mai fost ca altă dată. Am stat lângă biserică(pentru că înăuntru nu mai era loc)şi am aşteptat.Nu se auzea nici o frântură de slujbă. Lungi minute de aşteptare.La un moment dat, au început să bată clopotele la bisericile din oraş. Era Învierea. La noi, la biserică...nimic! Pe la 12,30 a început să bată şi clopotul bisericii noastre. Bătea parcă diferit şi trist şi fără vlagă. Apoi a ieşit preotul şi a împărţit lumină. Am înconjurat biserica şi pentru prima dată în cei aproape 30 de ani ai mei, nu m-am mai împiedicat şi nu mi s-a stins lumânarea. O flacără mică-mică, pâlpâia în suportul de plastic în care era lumânarea. Pe la 1,00 a.m. l-am rugat pe soţul meu, să plecăm acasă, pentru că îngheţasem. Aproape de poarta bisericii, flacăra aceea mică pe care o protejesem cu amândouă mâinile, s-a stins. Parcă Dumnezeu mi-ar fi dat un semn să mă întoarcă din drum. Am luat iarăşi lumină, dar nu m-am întors.
Lipsea ceva. Lipsea din sufletul meu flacăra aceea pe care o simţeam în copilărie.
Poate că era de fapt vorba de altceva.
Poate că era vorba de o nouă etapă a vieţii. De o nouă vârstă. De un nou mod de a percepe realitatea. Cine ştie?

Picături

Cad picături de apă pe obrajii mei.
Dar nu sunt ale mele!
Sunt ale ploii
Care plânge iar dup iubirea ei.
Sunt ale norilor care plâng
După rândunelele ce nu mai vin.
Sunt ale pomilor
Care plâng după florile
Ce li se scutură, puţin câte puţin.
Sunt ale buburuzelor
Ce-şi caută suflet pereche.
Sunt ale florilor care-aşteaptă
Vântul cald,să le cânte iar la ureche.