La mulţi ani, poet al sufletului meu!

          În copilărie, l-am descoperit pe Eminescu.
         Citeam şi reciteam la nesfârşit poeziile lui şi mi se părea că au fost scrise special pentru mine.Cartea mea preferată din biblioteca mamei era un volum de poezii, care fusese editat cam în acelaşi an în care m-am născut.
          Într-o vară foarte călduroasă, citeam pe balcon. M-a strigat tata. M-am ridicat, m-am împiedicat şi cartea mea a aterizat în balia plină cu apă. Am început să mă agit, neştiind ce să fac. L-am strigat pe tata, care a venit într-un suflet, mi-a scos cartea din apă şi a prins-o cu doi cleşti pe sârmă. Iubitele mele poezii, deveniseră o cârpă udă. Tata m-a asigurat că nu s-a stricat şi că după ce se va usca, o voi putea reciti. După câteva ore, foile uscate erau creţe...dar nu se desprinseseră din cotor. Şi de atunci, l-am iubit şi mai mult pe Eminescu. Ba chiar am învăţat pe de rost, cu mai mult drag (fără să mă oblige cineva)poeziile lui.

Copacii plâng cu lacrimi de gheaţă

                 În urmă cu, câteva zile...a plouat. Apoi, a fost ger. Copacii au rămas îngheţaţi. Sunt trişti. Ramurile nu le mai sunt întinse spre cer ci plecate spre pământ de greutatea gheţii. Marţi dimineaţă, când am ieşit afară, pomii trosneau încercând să se elibereze de gheaţa care nu s-a topit. În schimb, crengile au început să se rupă şi să cadă. Mă doare sufletul când mă uit la ei...i-aş ajuta pe toţi dacă aş putea.
             Zână a ierniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!!!!!!!!!!!!!!! Fie-ţi milă, TE ROG, de copaci!

De ce-ai plecat, sufleţel?!

Ies afară şi-l strig.
Nu mişcă nimic şi Nimeni.
Doar Ploaia...
Doar Vântul.
Mă întreb, revoltată, cu glas tare:
"Unde eşti?".
Şi iarăşi îl strig.
Trec lungi clipe
De aşteptare.
Şi-atunci o străfulgerare...
Îmi amintesc
Cu durere şi DOR
Că e printre îngeri.

MI-E DOR DE TINEEEEEEEEEEEE!