O altă zi la 30 de ani

Nu am mai scris de mult timp pe blog. Mult prea prinsă în cotidian, intram pe blog dar pentru că erau prea multe lucruri care mi se întâmplau, care mi se întâmplă, care ni se întâmplă nouă românilor...renunţam să scriu.
M-am străduit să pun poze pe blog şi după o lună de strădanii, am reuşit să postez un link cu o mică parte din pozele făcute de mine.
Da!Îmi place la nebunie să fac poze. Să surprind natura înconjurătoare în cele mai mici detalii.
Şi ADOR FLORILE!!!
Cu puţin timp în urmă, am împlinit 30de ani. O vârstă frumoasă, spun mulţi. O vârstă grea, aş spune eu.
O vârstă care a început frumos: cu buchete de 30 de lalele roşii, de 30 de narcise abe, de 30 de lăcrămioare(furate de pers. care mi le-a oferit)etc.
A urmat a patra întâlnire cu marea din viaţa mea. Dar marea era răzvrătită, zbuciumată de vântul care nu voia să se oprească. Cer senin. Mii de scoici pe nisip...plimbare terapeutică pe malul mării...
Din păcate, din cauza oboselii nu am reuşit(în cele 3 zile petrecute la mare) să mă trezesc în zori ca să văd răsăritul. S-a trezit Iubi, a plecat pe plajă şi a surprins pe aparatul foto imagini splendide.
Revenind, la oile noastre: la 30 de ani pot spune că au început să cadă bombe. Cum poate fi posibil ca nouă, bugetarilor să ni se micşoreze salariile cu 25%? Am făcut un calcul şi mi-au rămas, pe hârtie, 600 de lei. Pentru ce am mai făcut o facultate? Şi cred că toată lumea ştie că acum 10 ani nu era floare la ureche să faci o facultate. Şi nu se luau diplome de absolvire pe bandă rulantă, ca acum. Pot să tai facultatea de pe listă, că oricum în condiţiile actuale nu mă/ne ajută cu nimic.
Pot spune "Adio!" visului de a avea casuţa noastră.
Am început să mă gândesc serios la ce voi face în viitor. Deşi am fost crescută la bloc şi mi-am petrecut vacanţele la ţară, la bunici, mă gândesc, că dacă din toamna asta nu voi mai avea un loc de muncă, n-ar fi rău să cumpăr o vacă. Oi reuşi eu să învăţ să o pasc şi să o mulg! Şi dacă
n-oi reuşi, am să-l rog pe unchiul Costică să mă înveţe(el are vaci dintotdeauna). Cel puţin, voi reuşi să asigur familiei mele (compusă din: eu, soţul şi o broscuţă ţestoasă)hrana. Că salariul soţului, l-om păstra pentru zile negre (după ce achităm rata la maşină şi alte facturi).
Şi cred că înainte de a fi şomeră, îmi voi cumpăra o trusă de pile de unghii, evident! că de altfel de pile nu se pune problema, pentru că nu am fost şi nu voi reuşi niciodată să fiu tipul pupincurist şi turnător, ca
să-mi pot face relaţii.
O prietenă, Corina, când facem haz de necaz în legătură cu salariile şi locul de muncă, obişnuieşte să-mi spună că ne va fi şi bine...
Să vă fie bine şi vouă!

Timpul

Nu-mi vine să cred cât de repede poate trece uneori timpul! Parcă ar fi o fiinţă care apare în faţa ta, o vezi, o recunoşti, o saluţi...Dar când să o întrebi ce mai face pur şi simplu dispare. Se dematerializează ca un prieten drag, plecat departe, pe care-l poţi vedea doar cu puterea gândului şi a sufletului.
Norocul meu este că mă pot bucura de anotimpul meu de suflet: primăvara. Mă bucur din plin de adierea caldă a vântului, de fiecare rază de soare, de pomii înfloriţi, de florile din grădină care se desfac una câte una, de rândunicile ce au revenit la casa noastra, de zecile de poze pe care i le fac EI, Primăverii.
Şi aşa uit de timpul care trece...trece...trece...

Lumina Învierii să vă călăuzească sufletul şi gândurile

Paştele a venit şi a trecut. Multă alergătură, multă muncă, multe pregătiri pentru cele trei zile.
Şi totuşi...în acele trei zile, ceva...cineva...a lipsit.
M-am gândit la zilele de Paşte din copilărie, când simţeam o bucurie lăuntrică crescândă. Mă duceam la bunici, unde-i regăseam de fiecare dată pe veri, unchi şi mătuşi, sănătoşi şi ocupaţi şi plini de voie bună. Zilele acelea când ne adunam cu toţii parcă nu mai au acelaşi farmec. Tataia nu mai e. Mamaia e bătrână, bolnavă şi tristă. Verii s-au dus fiecare pe drumul lui...Iar eu stau la 40 şi ceva km distanţă şi am impresia că stau peste mări şi ţări.
Nici Învierea nu a mai fost ca altă dată. Am stat lângă biserică(pentru că înăuntru nu mai era loc)şi am aşteptat.Nu se auzea nici o frântură de slujbă. Lungi minute de aşteptare.La un moment dat, au început să bată clopotele la bisericile din oraş. Era Învierea. La noi, la biserică...nimic! Pe la 12,30 a început să bată şi clopotul bisericii noastre. Bătea parcă diferit şi trist şi fără vlagă. Apoi a ieşit preotul şi a împărţit lumină. Am înconjurat biserica şi pentru prima dată în cei aproape 30 de ani ai mei, nu m-am mai împiedicat şi nu mi s-a stins lumânarea. O flacără mică-mică, pâlpâia în suportul de plastic în care era lumânarea. Pe la 1,00 a.m. l-am rugat pe soţul meu, să plecăm acasă, pentru că îngheţasem. Aproape de poarta bisericii, flacăra aceea mică pe care o protejesem cu amândouă mâinile, s-a stins. Parcă Dumnezeu mi-ar fi dat un semn să mă întoarcă din drum. Am luat iarăşi lumină, dar nu m-am întors.
Lipsea ceva. Lipsea din sufletul meu flacăra aceea pe care o simţeam în copilărie.
Poate că era de fapt vorba de altceva.
Poate că era vorba de o nouă etapă a vieţii. De o nouă vârstă. De un nou mod de a percepe realitatea. Cine ştie?

Picături

Cad picături de apă pe obrajii mei.
Dar nu sunt ale mele!
Sunt ale ploii
Care plânge iar dup iubirea ei.
Sunt ale norilor care plâng
După rândunelele ce nu mai vin.
Sunt ale pomilor
Care plâng după florile
Ce li se scutură, puţin câte puţin.
Sunt ale buburuzelor
Ce-şi caută suflet pereche.
Sunt ale florilor care-aşteaptă
Vântul cald,să le cânte iar la ureche.