Afară e toamnă sau iarnă, nici nu mai ştiu. Paşii mă poartă prin parcul pustiu şi-mi vine să strig ”Acoperă-mi inima cu ceva”! Dar nimeni nu m-aude. Încă mai cad frunze ruginii. Vântul rece îmi biciuie obrajii până-i îngheaţă. Parcul e trist la fel ca inima mea. Cerul e mohorât şi parcă stă să cadă.
M-aş aşeza pe o bancă, dar e acoperită cu promoroacă….aşa că voi continua să merg.
Mă gândesc că timpul, în loc să o ia înainte şi să ningă cu fulgi albi, mari şi pufoşi, parcă s-a întors înapoi. Parcă Baba Vremea, nu s-a hotărât dacă să dea sceptrul ei, zânei Toamnă sau Crăiesei Iarnă.
Ieri, ca să fie vremea şi mai ciudată, a fost o zi de primăvară. Cu soare dulce şi vânticel cald. Cu cer albastru şi senin.
Paşii mă duc spre şcoală.
Mă gândesc…ce frumoasă a fost iarna trecută! Încă mai simt aerul rece, proaspăt şi tare şi scârţâitul omătului sub picioare. Fulgii, cristale sclipitoare, se jucau in zborul lor zglobiu. Copacii păreau împodobiţi cu imense ghirlande albe. Soarele-şi strânsese bagajele şi plecase în vacanţă la Ecuator. Stratul de zăpadă creştea văzând cu ochii. Totul era o imensitate albă. Nu mişca nici măcar un suflet. Era pustiu. Ningea şi iar ningea. Nu se mai putea distinge cerul de troienele de zăpadă. La gura sobei era cald şi bine. Desenam cu degetul pe geamul cu flori de gheaţă pe el şi visam. Visam că Făt Frumos , călare pe un cal alb înaripat, străbate întinsul peisaj iernatic, zburând spre mine. Iarna pusese stăpânire pe întreg pământul.
Am ajuns şi m-am trezit din visare. Te aştept, Iarnă! Nu mai întârzia! Fără tine, decembrie nu mai are farmec…
Despre mine
- Sunt o fire comunicativă, transparentă,creativă şi tolerantă.Îmi plac oamenii adevăraţi. Iubesc poezia, fotografia, muzica, florile, primăvara, marea, copiii, cerul şi apusurile de soare. Consider că dacă nu pui suflet în lucrurile pe care le faci, mai bine nu le faci că nu-ţi ies. Restul vă las să descoperiţi voi.
joi, 8 decembrie 2011
duminică, 27 noiembrie 2011
miercuri, 2 noiembrie 2011
CAUT ALTCEVA
A trecut greu vara. Spre final, am luat un examen important pentru care am muncit mult. Optimismul rămăsese intact. Toată lumea se minuna de atitudinea mea pozitivă. Făceam şi eu haz de necaz, pentru a nu descuraja. Când în sfârşit mi-am luat de o grijă, am început să văd că rândunicile mele dragi, făceau de zor exerciţii de zbor şi într-o zi, nu m-au mai trezit dimineaţa. Plecaseră. Trandafirii din grădină nu mai aveau boboci. Iasomia din ghiveci, se scuturase şi deşi frunzele-i erau tot verzi, ea era tristă. Prietena mea plecase la Târgovişte pentru cursuri de specializare iar strugurii de masă dăduseră în pârg.
De fapt...era toamnă. Am pus suflet în fiecare gând neaşternut încă aici, în fiecare lucru pe care l-am făcut, chiar şi în fiecare sfat sau dojană. Rezultatul? Muncă de Sisif sub marele titlu "AŞA TREBUIE!". Timpul meu liber, a dispărut printr-o poartă galactică. În plus, am primit şi acuze grele pentru lucruri de care nu eram vinovată.
Fire de păr albe au început să se aşeze triumfătoare în coafura mea. Primul rid. Ore nesfărşite de încruntare.
Mă întreb din ce în ce mai des dacă mai are rost să lucrez într-un sistem în care nu ai nici măcar un cuvânt de spus. În care trebuie să munceşti, să munceşti, să munceşti pentru că ai doar obligaţii trecute în fişa postului şi pentru că ai de făcut sute de hârtii şi zeci de portofolii inutile. Respect? E un cuvânt necunoscut de mult prea mulţi copii şi părinţi. Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convinsă că nu se merită să fii cadru didactic dedicat trup şi suflet copiilor şi meseriei. În final vei fi pus la zid sau mai rău, în aceeaşi oală cu cei care nu-şi fac meseria şi cărora nu le pasă decât de ei înşişi.
Caut...altceva. Nici eu nu ştiu exact ce. Sper să-mi regăsesc optimismul din vara trecută şi echilibrul interior, pentru că în realitate nimic nu e mai important decât familia!
De fapt...era toamnă. Am pus suflet în fiecare gând neaşternut încă aici, în fiecare lucru pe care l-am făcut, chiar şi în fiecare sfat sau dojană. Rezultatul? Muncă de Sisif sub marele titlu "AŞA TREBUIE!". Timpul meu liber, a dispărut printr-o poartă galactică. În plus, am primit şi acuze grele pentru lucruri de care nu eram vinovată.
Fire de păr albe au început să se aşeze triumfătoare în coafura mea. Primul rid. Ore nesfărşite de încruntare.
Mă întreb din ce în ce mai des dacă mai are rost să lucrez într-un sistem în care nu ai nici măcar un cuvânt de spus. În care trebuie să munceşti, să munceşti, să munceşti pentru că ai doar obligaţii trecute în fişa postului şi pentru că ai de făcut sute de hârtii şi zeci de portofolii inutile. Respect? E un cuvânt necunoscut de mult prea mulţi copii şi părinţi. Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convinsă că nu se merită să fii cadru didactic dedicat trup şi suflet copiilor şi meseriei. În final vei fi pus la zid sau mai rău, în aceeaşi oală cu cei care nu-şi fac meseria şi cărora nu le pasă decât de ei înşişi.
Caut...altceva. Nici eu nu ştiu exact ce. Sper să-mi regăsesc optimismul din vara trecută şi echilibrul interior, pentru că în realitate nimic nu e mai important decât familia!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)