Te aştept, Crăiasă Iarnă!

Afară e toamnă sau iarnă, nici nu mai ştiu. Paşii mă poartă prin parcul pustiu şi-mi vine să strig ”Acoperă-mi inima cu ceva”! Dar nimeni nu m-aude. Încă mai cad frunze ruginii. Vântul rece îmi biciuie obrajii până-i îngheaţă. Parcul e trist la fel ca inima mea. Cerul e mohorât şi parcă stă să cadă.


M-aş aşeza pe o bancă, dar e acoperită cu promoroacă….aşa că voi continua să merg.

Mă gândesc că timpul, în loc să o ia înainte şi să ningă cu fulgi albi, mari şi pufoşi, parcă s-a întors înapoi. Parcă Baba Vremea, nu s-a hotărât dacă să dea sceptrul ei, zânei Toamnă sau Crăiesei Iarnă.

Ieri, ca să fie vremea şi mai ciudată, a fost o zi de primăvară. Cu soare dulce şi vânticel cald. Cu cer albastru şi senin.

Paşii mă duc spre şcoală.

Mă gândesc…ce frumoasă a fost iarna trecută! Încă mai simt aerul rece, proaspăt şi tare şi scârţâitul omătului sub picioare. Fulgii, cristale sclipitoare, se jucau in zborul lor zglobiu. Copacii păreau împodobiţi cu imense ghirlande albe. Soarele-şi strânsese bagajele şi plecase în vacanţă la Ecuator. Stratul de zăpadă creştea văzând cu ochii. Totul era o imensitate albă. Nu mişca nici măcar un suflet. Era pustiu. Ningea şi iar ningea. Nu se mai putea distinge cerul de troienele de zăpadă. La gura sobei era cald şi bine. Desenam cu degetul pe geamul cu flori de gheaţă pe el şi visam. Visam că Făt Frumos , călare pe un cal alb înaripat, străbate întinsul peisaj iernatic, zburând spre mine. Iarna pusese stăpânire pe întreg pământul.

Am ajuns şi m-am trezit din visare. Te aştept, Iarnă! Nu mai întârzia! Fără tine, decembrie nu mai are farmec…