Poveste de Crăciun pentru Crina, Costel, Nicu şi Aris

        Anii au trecut şi alţi ani le-au luat locul. Indiferent de spaţiu şi timp, anii copilăriei mele, vor rămâne mereu vii în sufletul şi în amintirile mele.


       Sărbătorile de iarnă însemnau întâlnirea cu cei trei veri ai mei şi vacanţa la cei mai dragi bunici pe care i-a avut cineva vreodată. Abia aşteptam vacanţa de iarnă ca să ne întâlnim (toţi patru verii), să cântăm împreună un colind nou bunicilor, să urcăm pe porcul pus la rumenit, să mâncăm şoric, să inventăm un nou pluguşor, să ne jucăm împreună, să facem un om de zăpadă, să împodobim bradul şi să stăm treji până după miezul nopţii pentru a afla cine este Moş Crăciun.

       În casa bunicilor, mirosul bucatelor te făcea să ţi se facă foame. Mirosea a sărmăluţe-n foi de varză murată, friptură din porcul crescut în ogradă, tobă şi cârnaţi, borş de cocoş cu tăieţei de casă, turte şi cozonac, muncite de mamaia cu toată dragostea.

       De Sfântul Ştefan, era ziua lui tataia Fănică. Un tataie coborât din poveştile lui Creangă. Tataia ne aştepta cu dragoste şi nerăbdare. Şi ne strângeam cu mic, cu mare, să-l sărbătorim. Mamaia, mătuşa şi mama trebăluiau de zor, iar eu şi vara mea le ajutam cu ce puteam. Masa era aşezată festiv, că doar era Crăciunul. Focul duduia în sobă şi vinul roşu curgea în pahare. Voia bună domnea în casă. După ce mâncam, încingeam câte o sârbă sau o horă, de pomină. Tataia era un dansator foarte bun şi iubea muzica populară.

        Cel mai de preţ şi râvnit cadou din anii copilăriei şi din cei ce au urmat, a fost: vacanţa de iarnă în casa bunicilor.

        Rândurile de mai sus sunt ale mele. Gânduri transpuse-n cuvinte. Am vrut să particip la un concurs cu această poveste. Însă fără explicaţii, pur şi simplu nu mi-au acceptat povestea. E pierderea celor care ar fi putu-o citi şi s-ar fi regăsit în aceste rânduri.

Te aştept, Crăiasă Iarnă!

Afară e toamnă sau iarnă, nici nu mai ştiu. Paşii mă poartă prin parcul pustiu şi-mi vine să strig ”Acoperă-mi inima cu ceva”! Dar nimeni nu m-aude. Încă mai cad frunze ruginii. Vântul rece îmi biciuie obrajii până-i îngheaţă. Parcul e trist la fel ca inima mea. Cerul e mohorât şi parcă stă să cadă.


M-aş aşeza pe o bancă, dar e acoperită cu promoroacă….aşa că voi continua să merg.

Mă gândesc că timpul, în loc să o ia înainte şi să ningă cu fulgi albi, mari şi pufoşi, parcă s-a întors înapoi. Parcă Baba Vremea, nu s-a hotărât dacă să dea sceptrul ei, zânei Toamnă sau Crăiesei Iarnă.

Ieri, ca să fie vremea şi mai ciudată, a fost o zi de primăvară. Cu soare dulce şi vânticel cald. Cu cer albastru şi senin.

Paşii mă duc spre şcoală.

Mă gândesc…ce frumoasă a fost iarna trecută! Încă mai simt aerul rece, proaspăt şi tare şi scârţâitul omătului sub picioare. Fulgii, cristale sclipitoare, se jucau in zborul lor zglobiu. Copacii păreau împodobiţi cu imense ghirlande albe. Soarele-şi strânsese bagajele şi plecase în vacanţă la Ecuator. Stratul de zăpadă creştea văzând cu ochii. Totul era o imensitate albă. Nu mişca nici măcar un suflet. Era pustiu. Ningea şi iar ningea. Nu se mai putea distinge cerul de troienele de zăpadă. La gura sobei era cald şi bine. Desenam cu degetul pe geamul cu flori de gheaţă pe el şi visam. Visam că Făt Frumos , călare pe un cal alb înaripat, străbate întinsul peisaj iernatic, zburând spre mine. Iarna pusese stăpânire pe întreg pământul.

Am ajuns şi m-am trezit din visare. Te aştept, Iarnă! Nu mai întârzia! Fără tine, decembrie nu mai are farmec…

Părinţii lui Vlăduţ ne cer ajutorul!

http://vaidavlad.blogspot.com/

Doamne-ajută!