Doamne-ajută!
Despre mine
- Sunt o fire comunicativă, transparentă,creativă şi tolerantă.Îmi plac oamenii adevăraţi. Iubesc poezia, fotografia, muzica, florile, primăvara, marea, copiii, cerul şi apusurile de soare. Consider că dacă nu pui suflet în lucrurile pe care le faci, mai bine nu le faci că nu-ţi ies. Restul vă las să descoperiţi voi.
duminică, 27 noiembrie 2011
miercuri, 2 noiembrie 2011
CAUT ALTCEVA
A trecut greu vara. Spre final, am luat un examen important pentru care am muncit mult. Optimismul rămăsese intact. Toată lumea se minuna de atitudinea mea pozitivă. Făceam şi eu haz de necaz, pentru a nu descuraja. Când în sfârşit mi-am luat de o grijă, am început să văd că rândunicile mele dragi, făceau de zor exerciţii de zbor şi într-o zi, nu m-au mai trezit dimineaţa. Plecaseră. Trandafirii din grădină nu mai aveau boboci. Iasomia din ghiveci, se scuturase şi deşi frunzele-i erau tot verzi, ea era tristă. Prietena mea plecase la Târgovişte pentru cursuri de specializare iar strugurii de masă dăduseră în pârg.
De fapt...era toamnă. Am pus suflet în fiecare gând neaşternut încă aici, în fiecare lucru pe care l-am făcut, chiar şi în fiecare sfat sau dojană. Rezultatul? Muncă de Sisif sub marele titlu "AŞA TREBUIE!". Timpul meu liber, a dispărut printr-o poartă galactică. În plus, am primit şi acuze grele pentru lucruri de care nu eram vinovată.
Fire de păr albe au început să se aşeze triumfătoare în coafura mea. Primul rid. Ore nesfărşite de încruntare.
Mă întreb din ce în ce mai des dacă mai are rost să lucrez într-un sistem în care nu ai nici măcar un cuvânt de spus. În care trebuie să munceşti, să munceşti, să munceşti pentru că ai doar obligaţii trecute în fişa postului şi pentru că ai de făcut sute de hârtii şi zeci de portofolii inutile. Respect? E un cuvânt necunoscut de mult prea mulţi copii şi părinţi. Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convinsă că nu se merită să fii cadru didactic dedicat trup şi suflet copiilor şi meseriei. În final vei fi pus la zid sau mai rău, în aceeaşi oală cu cei care nu-şi fac meseria şi cărora nu le pasă decât de ei înşişi.
Caut...altceva. Nici eu nu ştiu exact ce. Sper să-mi regăsesc optimismul din vara trecută şi echilibrul interior, pentru că în realitate nimic nu e mai important decât familia!
De fapt...era toamnă. Am pus suflet în fiecare gând neaşternut încă aici, în fiecare lucru pe care l-am făcut, chiar şi în fiecare sfat sau dojană. Rezultatul? Muncă de Sisif sub marele titlu "AŞA TREBUIE!". Timpul meu liber, a dispărut printr-o poartă galactică. În plus, am primit şi acuze grele pentru lucruri de care nu eram vinovată.
Fire de păr albe au început să se aşeze triumfătoare în coafura mea. Primul rid. Ore nesfărşite de încruntare.
Mă întreb din ce în ce mai des dacă mai are rost să lucrez într-un sistem în care nu ai nici măcar un cuvânt de spus. În care trebuie să munceşti, să munceşti, să munceşti pentru că ai doar obligaţii trecute în fişa postului şi pentru că ai de făcut sute de hârtii şi zeci de portofolii inutile. Respect? E un cuvânt necunoscut de mult prea mulţi copii şi părinţi. Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convinsă că nu se merită să fii cadru didactic dedicat trup şi suflet copiilor şi meseriei. În final vei fi pus la zid sau mai rău, în aceeaşi oală cu cei care nu-şi fac meseria şi cărora nu le pasă decât de ei înşişi.
Caut...altceva. Nici eu nu ştiu exact ce. Sper să-mi regăsesc optimismul din vara trecută şi echilibrul interior, pentru că în realitate nimic nu e mai important decât familia!
sâmbătă, 23 iulie 2011
Forever friends
Anii trec şi oricât am vrea, nu se mai întorc. Din când în când, ne aducem aminte de prietenii cei mai buni pe care i-am avut de-a lungul existenţei noastre de până acum. Unele amintiri ne aduc lacrimi pe obraz...altele ne aduc zâmbete uitate în jurnal.
Zilele astea, mi-am răsfoit jurnalul cu amintiri din sufletul meu. Şi am dat acolo de prieteni vechi. Lista nu e atât de lungă însă fiecare a jucat un rol mai mult sau mai puţin important în existenţa mea.
Până în clasa a IX-a am avut o singură prietenă bună, vara mea C. Singurul nostru regret a fost faptul că nu ne-am născut surori. Ea era sora pe care nu am avut-o niciodată. Iar eu, pentru ea, la fel. Amândouă singure la părinţi. Obişnuiam să spunem că avem doi tătici şi două mame. Prietenia noastră, a continuat până acum vreo 6 ani. Eu am ţinut cu dinţii de ea. În schimb, ea m-a înlocuit cu unii...cu alţii. Vorbim la telefon de câteva ori pe săptămână. Dar nimic nu mai e la fel.
În clsa a IX-a am cunoscut o colegă de clasă, M., isteaţă, simpatică foc, sinceră şi sociabilă. Era parcă imaginea mea în oglindă. M. era tot ceea ce aş fi vrut eu să fiu. Ne înţelegeam de minune şi ne completam reciproc. Din păcate, M.a venit la mine
într-o zi din clasa a XII-a şi mi-a spus că ea se mărită şi că se lasă de şcoală. Am simţit în clipa aceea că o voi pierde...chiar dacă ea m-a asigurat că nu se va schimba nimic. Multe s-au schimbat de atunci...M. e fericită. Trăieşte ăn Italia alături de soţul ei şi de cele două fetiţe adorabile. Mai vorbim din când în când pe messenger şi foarte rar pe facebook.Dar...îmi lipseşte enorm! Când vine în ţară, ne întâlnim, ne îmbrăţişăm şi stăm de vorbă. Mi-e dor de ea...
Tot în clasa a IX-a l-am cunoscut pe Old Shatterhand. Aşa-l pomeneam în jurnalul meu. Citeam. Nu atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. Stăteam ore în şir să dezbătem intrigile scrierilor lui Eliade. Eu îi scriam poezii. El îmi spunea poveşti despre constelaţii şi stele căzătoare. Îmi amintesc primul şi ultimul chiul la dirigenţie. Motivul inventat: că-mi era rău şi el m-a dus acasă. Motivul real: ne-am dus în parc, ne-am aşezat pe iarbă am citit poezii din "Manifest pentru mileniul III", una din cărţile mele de suflet, şi am mâncat prăjituri făcute de mama. Timpul a trecut. Vechiul meu prieten este de vreo patru ani în Canada. Studiază de zor şi lucrează. Iubeşte viaţa acolo şi nu s-ar întoarce acasă. Şi totuşi...săptămâna trecută ne-am întâlnit. Aici. Acasă. A venit câteva zile să-şi vadă părinţii şi să-şi rezolve nişte probleme. M-am bucurat. O să vorbim în continuare pe messenger.
În facultate l-am cunoscut pe cel căruia-i spuneam Fratello. Se purta cu mine ca şi cum i-aş fi fost soră. Îmi dădea mereu sfaturi înţelepte. Era cel mai mare şi mai înţelept din gaşca noastră de atunci. Păcat, că nu l-am ascultat. Am fost prieteni foarte buni vreo 4 ani. Apoi, el a decis să-şi schimbe modul de viaţă, să o rupă cu noi toţi. Chiar dacă nu l-am mai văzut din 2003, sper că-l voi mai întâlni cândva şi-i voi mulţumi pentru tot. Şi-i voi spune că nu-l condamn pentru nimic, cu nimic.
În calea mea a ieşit apoi Îngerul. Era înalt iar în ochii lui se putea lesne citi o imensă linişte. Era un înger cu înfăţişare umană. Dar de felul lui era nestatornic. Nu ştia ce voia de la viaţă. Mi-a fost alături la o grea încercare ce mi-a pus-o soarta în cale. Şi am trecut-o cu bine. El, s-a regăsit la Iaşi. Şi trăieşte acolo de ani buni. Şi mă bucur că-i e bine, chiar dacă m-a uitat.
În ultimul an de facultate m-am împrietenit cu M. Cea mai deşteaptă şi mai frumoasă fată pe care am întâlnit-o vreodată. Învăţam împreună pentru examene. Stăteam mult timp de vorbă la telefon. Râdeam. După ce a trecut licenţa, ea a plecat în Italia. A făcut o şcoală de stewardese. Visul i s-a împlinit. Şi e fericită. Chiar dacă...şi ea m-a uitat.
În septembrie, se împlinesc şapte ani de când prietena mea cea mai bună e V.-Fluturaş. O IUBESC MULT DE TOT! Am trecut prin multe împreună şi anii ne-au sudat prietenia. Suntem de-o seamă. Lucrăm în acelaşi domeniu. E matură în gândire şi deseori spune lucrurilor pe nume. O admir pentru că e un om cinstit, harnic şi se pricepe la multe lucruri. O aşa aniversare (7 ani), trebuie sărbătorită! Pe Fluturaş, o consider ca făcând parte din familie. Iar eu, la ea acasă mă simt ca şi cum m-aş duce la ai mei. E multă căldură sufletească şi e bine.
Vă doresc, în calea vieţii să întâlniţi şi voi un Old Shatterhand, un Fratello sau un Fluturaş. Aşa veţi şti că nimeni nu e singur pe lume. Iar PRIETENIA chiar dacă dintr-un motiv sau altul se rupe, va trăi veşnic în sufletele voastre pentru că acei prieteni au fost şi sunt inegalabili.
Zilele astea, mi-am răsfoit jurnalul cu amintiri din sufletul meu. Şi am dat acolo de prieteni vechi. Lista nu e atât de lungă însă fiecare a jucat un rol mai mult sau mai puţin important în existenţa mea.
Până în clasa a IX-a am avut o singură prietenă bună, vara mea C. Singurul nostru regret a fost faptul că nu ne-am născut surori. Ea era sora pe care nu am avut-o niciodată. Iar eu, pentru ea, la fel. Amândouă singure la părinţi. Obişnuiam să spunem că avem doi tătici şi două mame. Prietenia noastră, a continuat până acum vreo 6 ani. Eu am ţinut cu dinţii de ea. În schimb, ea m-a înlocuit cu unii...cu alţii. Vorbim la telefon de câteva ori pe săptămână. Dar nimic nu mai e la fel.
În clsa a IX-a am cunoscut o colegă de clasă, M., isteaţă, simpatică foc, sinceră şi sociabilă. Era parcă imaginea mea în oglindă. M. era tot ceea ce aş fi vrut eu să fiu. Ne înţelegeam de minune şi ne completam reciproc. Din păcate, M.a venit la mine
într-o zi din clasa a XII-a şi mi-a spus că ea se mărită şi că se lasă de şcoală. Am simţit în clipa aceea că o voi pierde...chiar dacă ea m-a asigurat că nu se va schimba nimic. Multe s-au schimbat de atunci...M. e fericită. Trăieşte ăn Italia alături de soţul ei şi de cele două fetiţe adorabile. Mai vorbim din când în când pe messenger şi foarte rar pe facebook.Dar...îmi lipseşte enorm! Când vine în ţară, ne întâlnim, ne îmbrăţişăm şi stăm de vorbă. Mi-e dor de ea...
Tot în clasa a IX-a l-am cunoscut pe Old Shatterhand. Aşa-l pomeneam în jurnalul meu. Citeam. Nu atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. Stăteam ore în şir să dezbătem intrigile scrierilor lui Eliade. Eu îi scriam poezii. El îmi spunea poveşti despre constelaţii şi stele căzătoare. Îmi amintesc primul şi ultimul chiul la dirigenţie. Motivul inventat: că-mi era rău şi el m-a dus acasă. Motivul real: ne-am dus în parc, ne-am aşezat pe iarbă am citit poezii din "Manifest pentru mileniul III", una din cărţile mele de suflet, şi am mâncat prăjituri făcute de mama. Timpul a trecut. Vechiul meu prieten este de vreo patru ani în Canada. Studiază de zor şi lucrează. Iubeşte viaţa acolo şi nu s-ar întoarce acasă. Şi totuşi...săptămâna trecută ne-am întâlnit. Aici. Acasă. A venit câteva zile să-şi vadă părinţii şi să-şi rezolve nişte probleme. M-am bucurat. O să vorbim în continuare pe messenger.
În facultate l-am cunoscut pe cel căruia-i spuneam Fratello. Se purta cu mine ca şi cum i-aş fi fost soră. Îmi dădea mereu sfaturi înţelepte. Era cel mai mare şi mai înţelept din gaşca noastră de atunci. Păcat, că nu l-am ascultat. Am fost prieteni foarte buni vreo 4 ani. Apoi, el a decis să-şi schimbe modul de viaţă, să o rupă cu noi toţi. Chiar dacă nu l-am mai văzut din 2003, sper că-l voi mai întâlni cândva şi-i voi mulţumi pentru tot. Şi-i voi spune că nu-l condamn pentru nimic, cu nimic.
În calea mea a ieşit apoi Îngerul. Era înalt iar în ochii lui se putea lesne citi o imensă linişte. Era un înger cu înfăţişare umană. Dar de felul lui era nestatornic. Nu ştia ce voia de la viaţă. Mi-a fost alături la o grea încercare ce mi-a pus-o soarta în cale. Şi am trecut-o cu bine. El, s-a regăsit la Iaşi. Şi trăieşte acolo de ani buni. Şi mă bucur că-i e bine, chiar dacă m-a uitat.
În ultimul an de facultate m-am împrietenit cu M. Cea mai deşteaptă şi mai frumoasă fată pe care am întâlnit-o vreodată. Învăţam împreună pentru examene. Stăteam mult timp de vorbă la telefon. Râdeam. După ce a trecut licenţa, ea a plecat în Italia. A făcut o şcoală de stewardese. Visul i s-a împlinit. Şi e fericită. Chiar dacă...şi ea m-a uitat.
În septembrie, se împlinesc şapte ani de când prietena mea cea mai bună e V.-Fluturaş. O IUBESC MULT DE TOT! Am trecut prin multe împreună şi anii ne-au sudat prietenia. Suntem de-o seamă. Lucrăm în acelaşi domeniu. E matură în gândire şi deseori spune lucrurilor pe nume. O admir pentru că e un om cinstit, harnic şi se pricepe la multe lucruri. O aşa aniversare (7 ani), trebuie sărbătorită! Pe Fluturaş, o consider ca făcând parte din familie. Iar eu, la ea acasă mă simt ca şi cum m-aş duce la ai mei. E multă căldură sufletească şi e bine.
Vă doresc, în calea vieţii să întâlniţi şi voi un Old Shatterhand, un Fratello sau un Fluturaş. Aşa veţi şti că nimeni nu e singur pe lume. Iar PRIETENIA chiar dacă dintr-un motiv sau altul se rupe, va trăi veşnic în sufletele voastre pentru că acei prieteni au fost şi sunt inegalabili.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)