Dimineţile mele încep devreme. Afară e întuneric. Cocoşelul de munte este primul mesager care vesteşte zorile. Mă pregătesc de plecat la serviciu. În prag, mă întâmpină Bubu, motanul meu alb şi alintat. Iubi mă duce la autocar. Ne luăm rămas bun pentru câteva ore. Îl sărut şi mă urc în autocar ... mă loveşte o căldură plăcută şi muzica anilor 80 răzbate de la radio. Ieşim din oraş, din aglomeraţie şi zgomot.
În faţa ochilor se desfăşoară răsăritul în toată splendoarea lui: cu alte combinaţii de culori, de nori şi de raze în fiecare dimineaţă. Atmosfera este plăcută. Gândul mă duce la vacanţele trecute, cu linşte, cu răsărituri, cu nisip, cu briza mării, cu muzică bună şi relaxare ... cu aer de munte, adieri de vânt şi apusuri unice. Îi trimit lui iubi poze cu răsăritul şi linkuri cu melodii de la radio, recunoscute de Shazam.
Surprinzător dar adevărat e faptul că nu mai simt nevoia să ascult muzică Zen. Dimineţile încep cu o stare de bine. O stare a minţii şi a sufletului, în care nu e loc de rele, de viruşi, de nelinişti, de încordare. E toamnă. Şi mi-e bine.
