POEZIILE MELE

18 ianuarie 2007
Androginul

La-nceput, te-a zămislit mintea mea.
Apoi , mi te-a vrut inima.
Aş fi vrut să exişti nu doar aievea
Şi să dai un sens vieţii mele.

Dar îmi fusese dat să plâng, să sufăr
Şi să te caut ne-ncetat.
Până-n ziua în care
Tu m-ai găsit,
Timpul trecut făr' de tine
Mi s-a părut infinit.

Şi făr' să vreau
Din prima clipă
Te-am iubit.




Regăsire

Te-am regăsit
Printre raze de soare
Şi flori de primăvară,
Printre vise
Şi basme de odinioară,
Printre dorinţe ascunse
Şi gânduri interzise,
Prin pădurea
Din sufletul meu…
Regăsită-n ochii tăi.
Printre rugile mele
Şi amintiri rebele.
În liniştea desprinsă de sus
De pe o unică stea
Aflată doar
În privirea ta.
În aerul
Pe care-l respiram
Când noaptea,
S-a transformat în zi.
Printre pisici
Buburuze şi licurici,
Printre lacrimi şi dureri adânci…
Printre chemări,
Şoapte şi sărutări furate.



septembrie 2005
Ploaia

Ploaia suferă
De singuratate.
Norii vor
Să scape de ea.
Vântul o bate mereu
În stanga şi-n dreapta.
Nici măcar pământul
N-o mai înghite.
E tristă.
Şi-atingerea-i rece
Te-nfioară.
E toamnă
Şi ploaia
E singură iară.




EA. Îngerul meu

Am vrut
Să-i dau telefon,
Să-i spun
Cât mi-e de dor …
De blândeţea ei.
Dar am uitat
Că acolo sus…
Îngerii nu au telefon.
Au doar urechi s-asculte
Şi ochi să ne privească
Şi putere să ne apere.

Dacă până acum
Nu eram convinsă
Că am un înger,
Acum ştiu
Că EA …
Mă călăuzeşte pretutindeni.
Pentru că uneori o simt
Lângă mine,
Chiar dacă
Nu o pot vedea.
E aici.
În sufletu-mi
Şi va face mereu parte
Din fiinţa mea.



Poveste făr' de sfârşit

În inima mea,
Stă scris
Cu raze de soare
Un nume…
Numele tău.

În viaţa mea
A intrat
Adierea primăverii
Adusă-n plină iarnă
De tine.

În ianuarie
S-a înfiripat din vise şi dorinţe,
Plăpândă şi temătoare
O adevărată
Poveste de dragoste…
A mea şi a ta,
Care nu va avea
Sfârşit.



30 aprilie 2004
Uitarea îngerului

In zorii dimineţii,
A vrut să plece.
Veghease-ntreaga noapte
Un suflet tulburat
De nelinişti.

A ieşit în prag,
Şi-a întins aripile
Să zboare.
Dar n-a putut…
Uitase cum să zboare.

Şi-atunci a vrut,
Să plece pe jos.
Dar picioarele
Nu i se mişcau.
Uitaseră să meargă.

Deznadăjduit
A vrut să dispară.
Dar n-a reuşit…
Uitase cum
Să se facă nevăzut.

A privit apoi sufletul,
Pe care-l veghease,
A căzut în genunchi
Şi-a-nceput să se roage.

Când sufletul
A deschis ochii,
A zărit în faţa icoanei
Un înger de marmură
Care se ruga.


25 octombrie 2005

Himera

Păşeam alene
Prin parcul frumos si trist,
Pe covorul de frunze…
Privind copacii
Şi soarele,
Care-mi şopteau:
“Opreşte-te!”
“Ascultă-ne!”.
În urma mea,
Se auzea
O altă pereche
De paşi şovăitori,
Ce semănau cu-ai tăi.
M-am oprit.
M-am întors
Şi-am privit o clipă înapoi.
Nimeni.
Doar parcul pustiu
Şi vântul ştrengar
Şi himera ta,
Care mă urmarea iar.
Tu însă…nicăieri!
Te-ai încatuşat
În ziua de ieri,
Când mi-ai aşternut
La picioare
Tăcerea ta.
Trebuie să accept
Că e un sfârşit trist
De poveste
De toamnă,
Fără să mai existe
Un “Va urma”.